BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 8 noiembrie 2010

Baiatul cu bereta albastra

El e mereu acolo. Il vad stand langa diverse persoane pe strada- oameni obisnuiti. Care asteapta autobuzul, sau stau jos in metrou, sau mananca intr-un restaurant ieftin. El nu vorbeste niciodata, desi il vad zambind vag uneori. Ii priveste pe acesti oameni fara a interactiona cu ei, fara a le sta in cale. E ca un spectator care urmareste o piesa de teatru vazuta de alte 10 ori inainte - cu atentie, ascultand, inregistrand actiunea, dar fara un interes prea mare. Privirea lui nu tradeaza nici un fel de nesiguranta sau intrebare. Asa mi-am dat seama ca nu are varsta, desi are corpul unui copil de 6-7 ani. E imbracat in stilul anilor 40'. Pantaloni trei sferturi de stofa, cu bretele elastice, o camasa micuta cu maneca scurta, sosete albe si pantofiori cu sireturi. Bereta lui albastru crom imi atrage intotdeauna atentia. Asa il observ imediat intr-o mare de oameni parca desprinsi dintr-un film sters, mut. E o bereta frantuzeasca, din fetru. Nu l-am vazut niciodata fara ea. Am senzatia ca e ca o ancora care il mentine existent. Daca nu ar mai avea bereta, ar disparea intr-un fum.

Am observat ca oamenii pe care ii insoteste nu stiu ce el este acolo. Nu il vad, nu il simt. Stiu ca daca ar fi fost o fantoma, ar fi parut panicati, sau macar nelinistiti. Dar ei sunt mereu lipsiti de expresie. Ca oamenii care lucreaza intr-o corporatie mare, cu posturi anonime de contabili, facand acelasi lucru zi dupa zi. Poate asta erau. Poate asta era lucrul pe care il aveau in comun, lucrul care ii punea intr-o anume categorie. Nu stiu daca baiatul cu bereta lui albastra are vreun scop. Nu stiu daca el ii urmeaza pentru ca trebuie sa se asigure ca ajung undeva, sau e doar curios. Poate e totul in mintea mea, la naiba. Si baiatul e doar o plasmuire a imaginatiei mele... Ceva ma impiedica, totusi sa cred asta. Intr-o seara, pe cand ma duceam sa plimb cainele in parc, l-am vazut pe baiat stand singur pe o banca, la bulevard. Se uita la oamenii care treceau, ca si cum isi alegea urmatorul "companion". A fost singura data cand l-am vazut singur. Am trecut incet prin fata lui si l-am privit. El si-a ridicat capul, m-a privit drept in ochi - o pereche de globuri mari, verde inchis, radiind inteligenta unui batran preot budhist. A zambit usor si si-a inclinat capul, in semn de salut. Stia cine sunt. Stia ca il vad. Pentru un moment am ramas tintuita locului, nestiind cum sa reactionez, dar intr-un sfarsit inclinand si eu capul a raspuns. Am fost complet nedumerita toata seara, si noaptea, si dimineata de dupa. Pana la urma am lasat-o balta.
Felul in care s-a uitat la mine, ca si cum am fi fost vechi prieteni, o sa imi ramana probabil mereu intiparit in minte. Il vad aproape in fiecare zi, mergand cu pasi mici pe langa cate un adult robotic si lipsit de emotii. Vreau sa ii vorbesc, dar cumva stiu ca nu mi-ar raspunde. Si nu pentru ca nu ar vrea.

marți, 2 noiembrie 2010

Gol.

Mintea mea este goală. Am senzaţia că sunt aţa pe care atârnă un şirag de mărgele. Şi un capăt se deznoadă, mărgelele se împrăştie şi rămân doar eu, aţa. Şi nu servesc la nimic anume.
Am nevoie de un scop. Daţi-mi un scop. Mi-am pierdut mărgelele.
Nu trebuie să ajung să mă arunc singură la gunoi...

marți, 28 septembrie 2010

Farame - IV

Am deschis ochii. Lumina albastrie m-a lovit ca o galeata cu apa rece, fortandu-ma sa strang pleoapele si sa imi pun mainile la ochi, in semn de aparare. perdele din organza visinie. Ah, da, adormisem. Sau mai bine zis, ma culcasem. Dupa ce el mi-a zis ca "pot face orice", am spus ca va fi perfect in rgula sa ma intind pe canapea si sa dorm. La urma urmei, ma trezisem la 4:45 dimineata. Schimbul de replici a fost cam urmatorul:
"Acum poti face orice."
"Hm... bine, atunci o sa dorm putin. Du-te si fa ce faci tu de obicei."
Sec? Da. A ridicat din umeri si s-a dus in dormitor, ca si cum ar fi fost o chestie de zi cu zi ca o tipa cam dubioasa sa doarma pe canapeaua lui la 9:30 dimineata. Am visat ca eram in Irlanda, undeva pe unul din dealurile acelea verzi, asa de verzi ca parca ar fi mazgalite cu tempera fara apa. Puteam sa vad marea si sa simt briza sarata pana in maduva oaselor. Un lup mare si alb statea langa mine. Imi era companion. Ii simteam blana moale gadilandu-mi obrazul cand adia vantul... Si era liniste. O liniste monumentala, ca si cum eram singurul om de pe pamant, ca si cum tot restul civilizatiei disparuse, cu tot zgomotele ei de pahare ciocnite, de inimi batand si pasi rasunatori pe coridoare lungi... Magie.
M-am uitat la ceasul de perete - 11:30. Dormisem doar 2 ore? Studiam tavanul batran al apartamentului. Era intr-o casa din aceea veche, cu tavan inalt si ferestre lungi. Era crapat pe alocuri si vopseaua se cojea la colturi, reveland bucatele de culoare, mai vechi, care absorbisera in ele parfumul si zgomotetele locatarilor anteriori. Uneori imi place sa cred ca daca ma concentrez suficient cand ating crapaturi din pereti sau din ziduri, ma pot strecura in ele, in trecutul cladirii, in amintirile ei.
"Te-ai trezit deja! Parea ca o sa dormi aici pana la sfarsitul eternitatii. Credeam ca ai murit."
Al naibii, ce ras rasunator. Imi reverbera in timpane, imi patrundea in minte. Involuntar, am ras si eu.
"Ha. Nu scapi de mine asa usor. Sunt Matilda Helmenn!" Ma simteam bine. Era totul asa de... natural. Noua mea viata. Cand eram mica, mergeam in parc si ma jucam in iarba cu alti copii. Imi placea sa rup iarba cu pumnii micuti dar hotarati, si sa o arunc in sus, sa o las sa cad peste capetele noastre. Strigam "Ploua cu verde!!". Natural.
Facuse dus. A venit si s-a asezat pe canapea langa picioarele mele. Avea parul umed si zburlit. Il facea sa semene cu un caine ciobanesc, si... mirosea bine. Mirosea a dimineata. Imi placea. S-a intors si m-a privit ciudat, lung. Nu stiam daca se uita la mine sau prin mine. S-a incruntat putin, a scuturat capul ca atunci cand incerci sa scapi de o imagine din minte - parul i s-a miscat usor, trimitand un curent de aer parfumat spre mine - si si-a intors privirea spre fereastra. Nu ma oboseam sa imi fac scenarii "oare la ce se gandea, oare ce si-a imaginat?". Nu. Pentru ce?
Ah! Cafea. Da, voiam o cafea cu lapte. Si mult zahar. E dragut cum copiii primesc mereu -lapte cu cafea-.
"Tu. Hai afara. Vreau sa beau o cafea."

vineri, 24 septembrie 2010

Timpul trece...

Trece prea repede :)

marți, 7 septembrie 2010

Farame - III

Nu urma sa fie o zi prea insorita. Dar nu-i nimic, nu ma deranja. Totul era oricum verde in jur, asa ca fara soare era mai putin orbitor. Era deja ora 8. Petrecusem 2 ore la masa unei cafenele. Doar stand si privind oamenii, negandind. Multi ar spune ca mi-am peridut timpul, dar pentru mine nu a fost asa. Am reflectat la tot ce vedeam fara a gandi prea mult. Chiar imi iesea chestia asta. Si ma bucuram, pentru ca era ca si cum vedeam totul altfel - oamenii, ceasca de cafea, aglomerarile micute de spuma de pe margini... Parca traisem mereu cu ochelarii de soare la ochi iar acum i-am dat, in sfarsit jos. Si in ciuda cerului acoperit de nori grei, pentru mine era pentru prima data, lumina. Poate e o exagerare toata descrierea asta, dar e ce simteam. In curand urma sa ma obisnuiesc, si totul ar fi fost din nou normal. Totusi, e placut sa descoperi ca lucrurile sunt mai mult decat pareau a fi. M-am ridicat de la masa si am lasat banii sub ceasca de cafea. M-am uitat in jos la picioarele mele, aveam sireturile descheiate, dar nu conta. Pentru o secunda m-am holbat fascinata la petele si imbinarile intortocheate din pavajul trotuarului. Un flashback- creta colorata, o coarda, flori din praf de creta galben, parcul, mainile mele ca doua curcubee impreunate...

Mergand pe strada, continuam sa ma lovesc de oameni care uitau sa nu gandeasca. Probabil urma sa fie asa pana la ora 9, cand toata lumea era deja la serviciu, iar cei care nu erau, dormeau. Voiam sa merg undeva... La el acasa. Nu mi-am dat voie sa ma gandesc la asta, altfel mi-as fi spus "stai, nu e momentul, e o prostie, intoarce-te acasa." Nu. De ce sa mai trag de timp?

Am batut de doua ori la usa. Locuia in apartamentul 12, etajul 2. Usa era de un verde obscur, zgariata, cu vopseaua stearsa pe alocuri. Pana si usa lui spunea o poveste, la naiba. Aproape imediat, s-a auzit cheia in broasca, usa s-a deschis. Avea parul negru nepieptanat si un tricou vechi cu Sex Pistols pe el. Parea aproape... nepregatit. Dar m-am inselat, cu siguranta. Cred ca se astepta sa vin. Daca nu azi, in curand, oricum.
"Stiam ca poti face asta, dar sunt placut surprins ca ti-a luat atat de putin. Ma asteptam sa.... nu conteaza. Intra." A zambit in felul acela in care numai el stia sa zambeasca. Dar nu m-a mai afectat in acelasi mod. In schimb, am zambit si eu.
"Uiti cu cine vorbesti."
"Nicidecum."
A inchis usa, dar nu a incuiat-o. Probabil se astepta ca la un moment dat sa realizez ca am ceva mai bun de facut si sa vreau sa plec de acolo cat mai repede. Casa arata exact la fel ca ultima oara, dar toate perdelele din sufragerie erau date la o parte, lasand lumina alba si deranjata sa se reflecte de toate suprafetele. Si-a intors privirea spre mine. Parea sa incerce sa imi descifreze expresia faciala. Era interesant cum atunci cand venea vorba de el, totul trebuia sa "para" intr-un fel sau altul. Nu puteam fi niciodata sigura. Dar acum nici nu imi doream sa fiu. Era mai interesant asa.
Ca si data trecuta, si-a aprins o tigare in timp ce ma privea piezis. Ceasul arata ora 9:30.
"Matilda. Ce vrei sa faci acum? Pentru ca acum, poti face orice."

joi, 2 septembrie 2010

Farame - II

"Absurd!" am exclamat soptit dupa ce sunetul pasilor lui s-a indepartat. Intr-adevar, absurd. Dadeam voie unui om sa ma puna la pamant cu 4 cuvinte. "Nu gandi prea mult". Am ridicat mana si am lipit-o de geamul rece, lasand o amprenta de caldura de jur imprejur. Picaturi cat gamalia de ac au inceput sa se formeze aproape imediat, patinand usor pe sticla. Cum puteam sa nu gandesc prea mult? As fi vrut o solutie. Dar si faptul ca ma gandeam la cum anume sa nu gandesc prea mult facea lucrurile mai complicate. Am stat un moment privind in gol, studiind ulterior senzatia. Nu paream sa ma gandesc la nimic. Deci asta trebuia sa fac? De acum in colo sa privesc in gol? Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Soarele inca nu rasarise cand m-am trezit brusc din somn. Nu stiam motivul trezirii. Nu visasem nimic si era perfect liniste. Doar am deschis ochii. Camera arata ca de obicei. Peretii portocaliu palid, dulapul ravasit si lasat cu usile deschise, ferestrele mari dand spre bulevard, parchetul lucios pe care alunecam de fiecare data cand purtam sosete de lana. Dar era cald, foarte cald. Am deschis fereastra din mijloc cat mai larg si am lasat aerul moale sa intre. Mereu imi placuse mirosul acela de dimineata devreme. Necontaminat de mancarurile vecinilor, oamenii grabiti si uneori trasnpirati de pe trotuare, de fumul masinilor ducand fiinte in toate colturile orasului. Parea nou si ma revigora. Am simtit imediat ca oricat as fi incercat nu mai puteam adormi. Ceasul desteptator arata 4:45AM. Era al naibii de devreme. Dar de cand locuiam singura, nu imi mai faceam griji pentru ora la care ma trezeam sau culcam. Mi-am luat scaunul din coltul camerei si m-am asezat in fata ferestrei. Liniste. Dupa o vreme, intr-un apartament de vizavi s-a aprins lumina. Zgomotele unei treziri neplacute dar obligatorii razbateau prin liniste pana la mine. Articulatii trosnind, o patura aruncata ghem pe jos, lumina aprinsa in baie, apa lovind masca de oboseala a unui om. Incet, dar sigur, ferestrele au inceput sa se aprinda pe rand, pana cand ramasera in intuneric numai cateva -probabil oameni ce nu isi incepusera inca viata, ca si mine. Orasul isi incepea munca zilnica iar pulsul sau se auzea din ce in ce mai tare. Am lasat geamul deschis si m-am ridicat. Mi-am amintit sa "nu gandesc prea mult", pentru orice eventualitate.

Ce poti face pe strada la 6:30 dimineata? Mergeam incet, cu mainile in buzunare, in timp ce multimea frenetica se lovea de mine, incercand sa ajunga la munca, unii cerandu-si scuze, altii privindu-ma nervosi, si altii injurand. Nu stiam unde ma duc sau daca aveam macar de gand sa stiu in urmatoarele 15 minute. Doar mergeam. Urmam sfatul lui. Trezirea spontana si inexplicabila din acea dimineata mi-a aratat ca puteam sa fac asta. Nu era de fapt atat de greu. Ma si uitam in gol destul de des, ceea ce ajuta. Nu era insa tocmai bine pentru cei care treceau pe langa mine. Nu vedeam cu adevarat pe unde merg. Decizii spontane. Da, solutia.
Nu vorbisem cu el de doua zile (sau se facusera trei?). In ziua in care mi-a spus cele patru cuvinte, a avut grija sa lase usa descuiata la intrare si sa nu fie in camera cand am plecat. Era frustrant cat de usor vedea exact care trebuia sa ii fie urmatorul pas, urmatoarea miscare. Eu nu as fi putut face asta, oricat de mult sau putin as fi gandit. Am iesit pe usa, am auzit-o cheia in broasca in urma mea, nu l-am cautat, nu m-a cautat. Inca nu stiam sigur daca ma deranja sau nu. Dar acum nu mai stiam nimic sigur. "Nu gandi prea mult" .

sâmbătă, 28 august 2010

Farame - I

"Sunt multe lucruri pe care nu le stii, Matilda."
Ma privi piezis si isi aprinse o tigara. Mereu era asa, misterios. Ma lasa sa cred ca sunt intr-adevar multe lucruri de care nu am idee in ceea ce il priveste.
"Si care ar fi acelea?" Am incercat sa par indiferenta. Ca si cum chiar nu conta... Nu era important, era doar asa, o curiozitate a mea. L-am privit si eu piezis, incercand sa-i imit intensitatea din ochi. Nu cred ca mi-a iesit.
"Hm. Te las pe tine sa ghicesti..." a zambit usor din coltul gurii.
La naiba, o facea din nou... Nu i-am raspuns. In schimb, m-am ridicat de la masa instabila si m-am dus la fereastra. Am luat si ceasca de ceai cu mine. Dulapul verde pal lipit de perete imi era prieten acum. Simtea caldura cestii mele de ceai si palmele mele umede lipite de el. Cercuri maronii uscate erau raspandite din loc in loc, sugerand ca mai fusese vizitat si de alte cunostinte. Mi-am ridicat privirea. Fereastra era patata de anii de ploi care o lovisera iar, si iar. Lasa sa se vada imaginea de afara ca intr-o poza veche si prafuita. Mi-am amintit de cum ma uitam la pozele vechi ale mamei cand eram mica si imi imaginam ca sunt acolo, cu ea, dar privesc printr-un geam murdar. Imi placea sa cred ca si ea ma vede. Fara nici o avertizare, s-a auzit scartaitul slab al scaunului in spatele meu. Sunetul pasilor. Am tresarit. Nu am vrut sa intorc capul, probabil expresia faciala m-ar fi dat de gol. Am stat acolo, cu mainile lipite de dulapul verde pal ce parea sa devina moale, astfel incat mainile mele se scufundau in el.
"Nu gandi prea mult" Soapta parea sa vina de nicaieri, dar stiam ca el era. A trecut pe langa mine zgariind aerul cu unghii de parfum si atingandu-mi usor parul... apoi a iesit din bucatarie. Am ramas acolo, holbandu-ma in gol, cu mainile intepenite in lemnul vechi si ceaiul aproape racit langa ele. Ce lupta interioara duceam pentru atata lucru... Ce cautam acolo de fapt?

joi, 26 august 2010

meh.

Nu stiu de ce scriu acum. Poate e plictiseala. Dar parca vreau sa spun ceva si nu stiu cum... Porblema este ca nici macar nu stiu ce anume vreau sa spun! Ah, cred ca tocmai am definit adolescenta. Asa ca uite mi-am gasit si un subiect.
Desigur, adolescenta, vesnica noastra problema. Gaura aceea neagra in care cadem cu totii intr-un punct al vietii dar ajungem repede la fund, unde descoperim Centrul Pamantului. Si ne dam seama ca de fapt e frumos, e nebunie, e veselie. Baietii au parul lung si canta la chitara in pauze, fetele rad cu parul colorat si ruj portocaliu pe buze, cartile sunt parca mereu prea scurte si muzica nu e niciodata suficienta... Zile frumoase ce as vrea sa dureze o vesnicie.... Mai sunt si inimile rupte, si plansul zile intregi dupa baiatul cu ochi patrunzatori si poezii minunate.... Dar chiar si astea au farmecul lor, caci fara ele, ce am face? Fara inimile rupte, atunci chitarele si cartile prea scurte ar parea doar un alt lucru din lumea asta...
Am 17 ani. I-am imiplinit de curand. Si ma doare implinirea lor pentru ca stiu ca anii trec repede. Oamenii pleaca, isi vad de vietile lor, si stiu ca si eu voi face la fel, voi pleca, imi voi vedea de viata si naiba stie ce voi face dupa aceea. Si timpul trece, si corzile chitarelor ruginesc, chitarele se dezacordeaza. Si baietii care cantau la ele cu parul in vant nu mai canta. Si nu mai au parul in vant pentru ca s-au tuns. "Nu da bine la locul de munca." , spun ei.

Imi place aici. Aici, unde sunt acum. Unde e soare si iarba e verde, si pot sa iau trenul spre mare... doar ca sa alerg pe plaja. Nu vreau responsabilitati si necunoscuti. Vreau sa rad cu prietenii cei mai buni si sa contemplu universul. Avem atatea de contemplat...!

luni, 23 august 2010

fara titlu.

Tu, fericire
Vis al unei nopti de vara

Pasare cu aripi de hartie.
In penele tale m-am unduit
Si acum cad
Si cad
Si cad...

Pana cand nu mai am unde sa cad
Pana cand prapastia s-a terminat
Si cuvintele si-au pierdut sensul
Si oamenii nu mai exista
Si timpul s-a terminat
Si eu, si tu.

Am cazut.

sâmbătă, 14 august 2010

Concluzie

Am decis ca uneori nu e nevoie de cuvinte, de parinti, de prieteni, de oameni ca sa te simti implinit sau "impreuna". E nevoie doar de propria ta minte. Nu trebuie sa o menajezi sau sa iti faci griji pentru ea. E acolo pentru tine sa iti vorbeasca despre universuri paralele si pasari de foc. Mintea poate fi si incapatanata uneori. Refuza sa faca ce-i spui, si atunci te intorci spre oameni si le cauti compania. Mintea tace o vreme... E drept, isi recunoaste gresala si petrece un timp reflectand. Apoi iti cere scuze si tu o primesti inapoi. Pentru ca si tie ti-a lipsit. Tu si mintea ta va pierdeti in povestiri si amintiri, sa recuperati timpul pierdut.
Eu si mintea mea avem o relatie interesanta. Oarecum bipolara, totusi. Cateodata imi cere prea mult, sau incearca sa ma faca sa cred lucruri nemaivazute. Dar de obicei ma bucura cu felul ei de a fi. Ma face mandra ca este mintea mea.

La concluzia asta am ajuns, dupa o lunga discutie cu ea. Un moment de reala comuniune, as zice.

vineri, 13 august 2010

Nu.

Simt ca pierd ceva pretios. Iti uit vocea. Iti uit vocea. Tot ce imi pot aminti e un ecou fals. dintre toate lucrurile, da-mi asta inapoi. Mi-ai dat-o, s-o pastrez, s-o tin in vitrina, s-o lustruiesc si s-o ascult incet, ca pe o cutiuta muzicala. Nu vreau sa iti uit vocea. Acel ceva doar al tau, doar al vorbelor tale, sunetul ce ramane in urma ta. Nu mi-ai mai dat nimic altceva de buna voie. Restul lucrurilor sunt franturi furate. Mirosul, gesturile, sarmul.
Nu imi lua tot ce am de la tine. Nu ma lasa sa uit. Esti ca un uragan. Vii, smulgi amintirile ca pe niste tigle iar apoi dispari in orizont, lasandu-ma sa strabat campuri goale si sa ma impiedic de scanduri rupte.

Ce vei face acum? Macar lasa-mi iluziile.

absurd

Ma gandeam... Ce absurda pot fi uneori. Vreau adevarul absolut intotdeauna. Oricat de mult ar rani, oricat de rau ar face. Caut adevarul in momente in care altii ar cauta minciuni frumoase.
Unii imi spun masochista. Eu cred ca e un cuvant prea dur. Prefer sa cred ca sunt realista. Cu ce ma ajuta o minciuna frumoasa? M-as pacali singura, crezand ca lumea e un loc perfect. Sa ma simt mai bine pentru o secunda si apoi sa ma lovesc mai rau de realitate.
Nu vreau asta.

luni, 17 mai 2010

N-am mai postat de o vreme....

asa ca m-am gandit sa postez acum. :)
Ideea este ca ma simt bine. Ma rog, psihic, ca fizic sunt varza. Azinoapte am fost la concertul AC/DC din Piata Constitutiei si a fost.... UAU. Am cantat pana am ragusit si ma dor toate alea, dar a meritat toti banii. Mai ales ca i-am vazut si pe Iris! Voiam sa ii vad pe oamenii aia de atata timp si uite ca acum am prins ocazia!
Poate va plictisesc, dar trebuie sa povestesc un pic despre concert, nu?
Am ajuns acolo pe la ora 3 (de la 3 se facea intrarea. teoretic, ca s-a intrat mai tarziu). Am fost eu cu Teo, Iulia si Alin. Cat am asteptat ne-a distrat un tip care cred ca era fumat, sau beat, sau pur si simplu dus cu pluta. Urla ca din gura de sarpe langa gard si nimeni nu il baga in seama. Isi daduse jos si tricoul si il flutura prin aer. Arunca cu stixuri peste tot. Nu s-a luat nimeni de el si nici el nu s-a luat de nimeni, din fericire. Trecand peste asta, pana la urma am intrat. Am facut foarte bine ca am venit asa devreme (AC/DC intrau la 9), pentru ca am prins locuri chiar langa gardul care despartea sectiunea noastra de bilete de cea de langa scena. Ne-am luat niste chipsuri, suc si bere (toate exagerat de scumpe, dar nu puteam muri de foame, nu?) si ne-am asezat pe jos. Prima formatie, Down -solist ex-Pantera...- au fost chiar.... down. Nu au sunat rau, dar toata lumea astepta sa apara o data Iris asa ca nu au prea fost bagati in seama (nici nu venisera toti cei 60000 de spectatori inca). Au plecat astia... si cand au intrat Iris toata lumea s-a ridicat in picioare, toti oamenii de la 13 la 50 de ani au inceput sa cante... A fost frumos. Si au incheiat cu clasicul Floare de Iris. A fost o pauza lunga pana cand au venit si greii. :)) Au aterizat pe Baneasa si au fugit direct la concert. Despre ei ce sa va zic.... YOUTUBE IT! A fost mult prea grandios ca sa fie descris in cuvinte. In primul rand, ce naiba, au avut o locomotiva adevarata pe scena, si 6 tunuri! Plus imensa Rosie gonflabila. Era cat scena! Si dadea din picior in ritmul muzicii. Am strigat si dansat si sarit pana cand credeam ca nu mai pot sa stau in picioare. Am plecat de acolo cu senzatia de coliziune cu un camion. Dar era bine. Inca e bine. O sa tinem minte asta si peste 20 de ani.

joi, 8 aprilie 2010

Si totusi mai e speranta :)

Am facut pozele astea acum vreo 3 saptamani pe Lipscani, prin zona veche. Si ma gandesc de fiecare data cand trec pe acolo sa beau o cafea si sa fotografiez lumea, ca daca Bucurestiul poate sa arate atat de frumos intr-o poza, atunci inca mai e speranta pentru orasul asta. :)







duminică, 4 aprilie 2010

Ca sa fiu in ton cu sarbatorile...

Ei, uite ca aproape a trecut si prima zi de Paste. Poate e trist, dar a trecut ca orice alta zi. M-am trezit, m-am spalat, am mancat, am stat... M-am asezat la calculator, si gata. Cand eram mai mica, poate chiar si anul trecut, cand se apropiau Pastele sau Craciunul eram mai mult sau mai putin entuziasmata. Pe masura ce am crescut, entuziasmul a tot scazut si iata-ma anul acesta, rece si nesimtitoare la bucuria celorlalti. Poate este si vina mea. M-am indepartat mult de lucrurile astea, e drept. Am stat un moment azi si m-am gandit... oare chiar ma deranjaza? Am ajuns la concluzia ca nu. Ma gandesc ca ar trebui sa ma deranjeze. Cred ca e doar datorita nostalgiei vremurilor frumoase ale copilariei. Cand ma gandeam "Hei, o sa vina iepurasul! Oare ce o sa-mi aduca anul asta?". Era magia aceea care acum s-a dus. Noi, adolescentii din ziua de azi pierdem magia asa de repede... E pacat, dar ce putem face? Decat sa speram ca in generatiile urmatoare magia nu va disparea de tot.
Voiam sa spun cate ceva despre traditionala masa in familie. Nu stiu cum este la voi, dar in cazul meu e aproape intotdeauna un fiasco. Ok, poate fiasco e un cuvant prea mare. Dar oricum, nu e tocmai... cea mai placuta masa. De fiecare data trebuie sa se enerveze cineva (de obicei tata) si sa strice cheful tuturor. Dar sunt obisnuita. Nu a fost niciodata altfel, asa ca nu as putea spune ca am de ce sa ma plang. Anul asta, atat de Craciun cat si de Paste am refuzat sa mai stau la masa si am stat pe canapea ciugulind cate o bucata de branza sau un ou umplut. Am ajuns la concluzia ca e mai bine asa.
Sper ca voi va bucurati de sarbatori mai mult decat mine. Eu personal, ma bucur de primavara. Asta e adevarata sarbatoare pentru mine. :)