BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 8 noiembrie 2010

Baiatul cu bereta albastra

El e mereu acolo. Il vad stand langa diverse persoane pe strada- oameni obisnuiti. Care asteapta autobuzul, sau stau jos in metrou, sau mananca intr-un restaurant ieftin. El nu vorbeste niciodata, desi il vad zambind vag uneori. Ii priveste pe acesti oameni fara a interactiona cu ei, fara a le sta in cale. E ca un spectator care urmareste o piesa de teatru vazuta de alte 10 ori inainte - cu atentie, ascultand, inregistrand actiunea, dar fara un interes prea mare. Privirea lui nu tradeaza nici un fel de nesiguranta sau intrebare. Asa mi-am dat seama ca nu are varsta, desi are corpul unui copil de 6-7 ani. E imbracat in stilul anilor 40'. Pantaloni trei sferturi de stofa, cu bretele elastice, o camasa micuta cu maneca scurta, sosete albe si pantofiori cu sireturi. Bereta lui albastru crom imi atrage intotdeauna atentia. Asa il observ imediat intr-o mare de oameni parca desprinsi dintr-un film sters, mut. E o bereta frantuzeasca, din fetru. Nu l-am vazut niciodata fara ea. Am senzatia ca e ca o ancora care il mentine existent. Daca nu ar mai avea bereta, ar disparea intr-un fum.

Am observat ca oamenii pe care ii insoteste nu stiu ce el este acolo. Nu il vad, nu il simt. Stiu ca daca ar fi fost o fantoma, ar fi parut panicati, sau macar nelinistiti. Dar ei sunt mereu lipsiti de expresie. Ca oamenii care lucreaza intr-o corporatie mare, cu posturi anonime de contabili, facand acelasi lucru zi dupa zi. Poate asta erau. Poate asta era lucrul pe care il aveau in comun, lucrul care ii punea intr-o anume categorie. Nu stiu daca baiatul cu bereta lui albastra are vreun scop. Nu stiu daca el ii urmeaza pentru ca trebuie sa se asigure ca ajung undeva, sau e doar curios. Poate e totul in mintea mea, la naiba. Si baiatul e doar o plasmuire a imaginatiei mele... Ceva ma impiedica, totusi sa cred asta. Intr-o seara, pe cand ma duceam sa plimb cainele in parc, l-am vazut pe baiat stand singur pe o banca, la bulevard. Se uita la oamenii care treceau, ca si cum isi alegea urmatorul "companion". A fost singura data cand l-am vazut singur. Am trecut incet prin fata lui si l-am privit. El si-a ridicat capul, m-a privit drept in ochi - o pereche de globuri mari, verde inchis, radiind inteligenta unui batran preot budhist. A zambit usor si si-a inclinat capul, in semn de salut. Stia cine sunt. Stia ca il vad. Pentru un moment am ramas tintuita locului, nestiind cum sa reactionez, dar intr-un sfarsit inclinand si eu capul a raspuns. Am fost complet nedumerita toata seara, si noaptea, si dimineata de dupa. Pana la urma am lasat-o balta.
Felul in care s-a uitat la mine, ca si cum am fi fost vechi prieteni, o sa imi ramana probabil mereu intiparit in minte. Il vad aproape in fiecare zi, mergand cu pasi mici pe langa cate un adult robotic si lipsit de emotii. Vreau sa ii vorbesc, dar cumva stiu ca nu mi-ar raspunde. Si nu pentru ca nu ar vrea.

2 comentarii:

Anne. spunea...

"dar cumva stiu ca nu mi-ar raspunde. Si nu pentru ca nu ar vrea."

Genial!

Anticamera D spunea...

Am vazut ca imi urmaresti blogul. Mi-am schimbat adresa. In caz ca mai vrei sa intri din cand in cand ma poti gasi aici. O zi buna :)

http://anticamerad.blogspot.com/