BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

sâmbătă, 28 august 2010

Farame - I

"Sunt multe lucruri pe care nu le stii, Matilda."
Ma privi piezis si isi aprinse o tigara. Mereu era asa, misterios. Ma lasa sa cred ca sunt intr-adevar multe lucruri de care nu am idee in ceea ce il priveste.
"Si care ar fi acelea?" Am incercat sa par indiferenta. Ca si cum chiar nu conta... Nu era important, era doar asa, o curiozitate a mea. L-am privit si eu piezis, incercand sa-i imit intensitatea din ochi. Nu cred ca mi-a iesit.
"Hm. Te las pe tine sa ghicesti..." a zambit usor din coltul gurii.
La naiba, o facea din nou... Nu i-am raspuns. In schimb, m-am ridicat de la masa instabila si m-am dus la fereastra. Am luat si ceasca de ceai cu mine. Dulapul verde pal lipit de perete imi era prieten acum. Simtea caldura cestii mele de ceai si palmele mele umede lipite de el. Cercuri maronii uscate erau raspandite din loc in loc, sugerand ca mai fusese vizitat si de alte cunostinte. Mi-am ridicat privirea. Fereastra era patata de anii de ploi care o lovisera iar, si iar. Lasa sa se vada imaginea de afara ca intr-o poza veche si prafuita. Mi-am amintit de cum ma uitam la pozele vechi ale mamei cand eram mica si imi imaginam ca sunt acolo, cu ea, dar privesc printr-un geam murdar. Imi placea sa cred ca si ea ma vede. Fara nici o avertizare, s-a auzit scartaitul slab al scaunului in spatele meu. Sunetul pasilor. Am tresarit. Nu am vrut sa intorc capul, probabil expresia faciala m-ar fi dat de gol. Am stat acolo, cu mainile lipite de dulapul verde pal ce parea sa devina moale, astfel incat mainile mele se scufundau in el.
"Nu gandi prea mult" Soapta parea sa vina de nicaieri, dar stiam ca el era. A trecut pe langa mine zgariind aerul cu unghii de parfum si atingandu-mi usor parul... apoi a iesit din bucatarie. Am ramas acolo, holbandu-ma in gol, cu mainile intepenite in lemnul vechi si ceaiul aproape racit langa ele. Ce lupta interioara duceam pentru atata lucru... Ce cautam acolo de fapt?

joi, 26 august 2010

meh.

Nu stiu de ce scriu acum. Poate e plictiseala. Dar parca vreau sa spun ceva si nu stiu cum... Porblema este ca nici macar nu stiu ce anume vreau sa spun! Ah, cred ca tocmai am definit adolescenta. Asa ca uite mi-am gasit si un subiect.
Desigur, adolescenta, vesnica noastra problema. Gaura aceea neagra in care cadem cu totii intr-un punct al vietii dar ajungem repede la fund, unde descoperim Centrul Pamantului. Si ne dam seama ca de fapt e frumos, e nebunie, e veselie. Baietii au parul lung si canta la chitara in pauze, fetele rad cu parul colorat si ruj portocaliu pe buze, cartile sunt parca mereu prea scurte si muzica nu e niciodata suficienta... Zile frumoase ce as vrea sa dureze o vesnicie.... Mai sunt si inimile rupte, si plansul zile intregi dupa baiatul cu ochi patrunzatori si poezii minunate.... Dar chiar si astea au farmecul lor, caci fara ele, ce am face? Fara inimile rupte, atunci chitarele si cartile prea scurte ar parea doar un alt lucru din lumea asta...
Am 17 ani. I-am imiplinit de curand. Si ma doare implinirea lor pentru ca stiu ca anii trec repede. Oamenii pleaca, isi vad de vietile lor, si stiu ca si eu voi face la fel, voi pleca, imi voi vedea de viata si naiba stie ce voi face dupa aceea. Si timpul trece, si corzile chitarelor ruginesc, chitarele se dezacordeaza. Si baietii care cantau la ele cu parul in vant nu mai canta. Si nu mai au parul in vant pentru ca s-au tuns. "Nu da bine la locul de munca." , spun ei.

Imi place aici. Aici, unde sunt acum. Unde e soare si iarba e verde, si pot sa iau trenul spre mare... doar ca sa alerg pe plaja. Nu vreau responsabilitati si necunoscuti. Vreau sa rad cu prietenii cei mai buni si sa contemplu universul. Avem atatea de contemplat...!

luni, 23 august 2010

fara titlu.

Tu, fericire
Vis al unei nopti de vara

Pasare cu aripi de hartie.
In penele tale m-am unduit
Si acum cad
Si cad
Si cad...

Pana cand nu mai am unde sa cad
Pana cand prapastia s-a terminat
Si cuvintele si-au pierdut sensul
Si oamenii nu mai exista
Si timpul s-a terminat
Si eu, si tu.

Am cazut.

sâmbătă, 14 august 2010

Concluzie

Am decis ca uneori nu e nevoie de cuvinte, de parinti, de prieteni, de oameni ca sa te simti implinit sau "impreuna". E nevoie doar de propria ta minte. Nu trebuie sa o menajezi sau sa iti faci griji pentru ea. E acolo pentru tine sa iti vorbeasca despre universuri paralele si pasari de foc. Mintea poate fi si incapatanata uneori. Refuza sa faca ce-i spui, si atunci te intorci spre oameni si le cauti compania. Mintea tace o vreme... E drept, isi recunoaste gresala si petrece un timp reflectand. Apoi iti cere scuze si tu o primesti inapoi. Pentru ca si tie ti-a lipsit. Tu si mintea ta va pierdeti in povestiri si amintiri, sa recuperati timpul pierdut.
Eu si mintea mea avem o relatie interesanta. Oarecum bipolara, totusi. Cateodata imi cere prea mult, sau incearca sa ma faca sa cred lucruri nemaivazute. Dar de obicei ma bucura cu felul ei de a fi. Ma face mandra ca este mintea mea.

La concluzia asta am ajuns, dupa o lunga discutie cu ea. Un moment de reala comuniune, as zice.

vineri, 13 august 2010

Nu.

Simt ca pierd ceva pretios. Iti uit vocea. Iti uit vocea. Tot ce imi pot aminti e un ecou fals. dintre toate lucrurile, da-mi asta inapoi. Mi-ai dat-o, s-o pastrez, s-o tin in vitrina, s-o lustruiesc si s-o ascult incet, ca pe o cutiuta muzicala. Nu vreau sa iti uit vocea. Acel ceva doar al tau, doar al vorbelor tale, sunetul ce ramane in urma ta. Nu mi-ai mai dat nimic altceva de buna voie. Restul lucrurilor sunt franturi furate. Mirosul, gesturile, sarmul.
Nu imi lua tot ce am de la tine. Nu ma lasa sa uit. Esti ca un uragan. Vii, smulgi amintirile ca pe niste tigle iar apoi dispari in orizont, lasandu-ma sa strabat campuri goale si sa ma impiedic de scanduri rupte.

Ce vei face acum? Macar lasa-mi iluziile.

absurd

Ma gandeam... Ce absurda pot fi uneori. Vreau adevarul absolut intotdeauna. Oricat de mult ar rani, oricat de rau ar face. Caut adevarul in momente in care altii ar cauta minciuni frumoase.
Unii imi spun masochista. Eu cred ca e un cuvant prea dur. Prefer sa cred ca sunt realista. Cu ce ma ajuta o minciuna frumoasa? M-as pacali singura, crezand ca lumea e un loc perfect. Sa ma simt mai bine pentru o secunda si apoi sa ma lovesc mai rau de realitate.
Nu vreau asta.