BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 28 septembrie 2010

Farame - IV

Am deschis ochii. Lumina albastrie m-a lovit ca o galeata cu apa rece, fortandu-ma sa strang pleoapele si sa imi pun mainile la ochi, in semn de aparare. perdele din organza visinie. Ah, da, adormisem. Sau mai bine zis, ma culcasem. Dupa ce el mi-a zis ca "pot face orice", am spus ca va fi perfect in rgula sa ma intind pe canapea si sa dorm. La urma urmei, ma trezisem la 4:45 dimineata. Schimbul de replici a fost cam urmatorul:
"Acum poti face orice."
"Hm... bine, atunci o sa dorm putin. Du-te si fa ce faci tu de obicei."
Sec? Da. A ridicat din umeri si s-a dus in dormitor, ca si cum ar fi fost o chestie de zi cu zi ca o tipa cam dubioasa sa doarma pe canapeaua lui la 9:30 dimineata. Am visat ca eram in Irlanda, undeva pe unul din dealurile acelea verzi, asa de verzi ca parca ar fi mazgalite cu tempera fara apa. Puteam sa vad marea si sa simt briza sarata pana in maduva oaselor. Un lup mare si alb statea langa mine. Imi era companion. Ii simteam blana moale gadilandu-mi obrazul cand adia vantul... Si era liniste. O liniste monumentala, ca si cum eram singurul om de pe pamant, ca si cum tot restul civilizatiei disparuse, cu tot zgomotele ei de pahare ciocnite, de inimi batand si pasi rasunatori pe coridoare lungi... Magie.
M-am uitat la ceasul de perete - 11:30. Dormisem doar 2 ore? Studiam tavanul batran al apartamentului. Era intr-o casa din aceea veche, cu tavan inalt si ferestre lungi. Era crapat pe alocuri si vopseaua se cojea la colturi, reveland bucatele de culoare, mai vechi, care absorbisera in ele parfumul si zgomotetele locatarilor anteriori. Uneori imi place sa cred ca daca ma concentrez suficient cand ating crapaturi din pereti sau din ziduri, ma pot strecura in ele, in trecutul cladirii, in amintirile ei.
"Te-ai trezit deja! Parea ca o sa dormi aici pana la sfarsitul eternitatii. Credeam ca ai murit."
Al naibii, ce ras rasunator. Imi reverbera in timpane, imi patrundea in minte. Involuntar, am ras si eu.
"Ha. Nu scapi de mine asa usor. Sunt Matilda Helmenn!" Ma simteam bine. Era totul asa de... natural. Noua mea viata. Cand eram mica, mergeam in parc si ma jucam in iarba cu alti copii. Imi placea sa rup iarba cu pumnii micuti dar hotarati, si sa o arunc in sus, sa o las sa cad peste capetele noastre. Strigam "Ploua cu verde!!". Natural.
Facuse dus. A venit si s-a asezat pe canapea langa picioarele mele. Avea parul umed si zburlit. Il facea sa semene cu un caine ciobanesc, si... mirosea bine. Mirosea a dimineata. Imi placea. S-a intors si m-a privit ciudat, lung. Nu stiam daca se uita la mine sau prin mine. S-a incruntat putin, a scuturat capul ca atunci cand incerci sa scapi de o imagine din minte - parul i s-a miscat usor, trimitand un curent de aer parfumat spre mine - si si-a intors privirea spre fereastra. Nu ma oboseam sa imi fac scenarii "oare la ce se gandea, oare ce si-a imaginat?". Nu. Pentru ce?
Ah! Cafea. Da, voiam o cafea cu lapte. Si mult zahar. E dragut cum copiii primesc mereu -lapte cu cafea-.
"Tu. Hai afara. Vreau sa beau o cafea."

0 comentarii: