BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

joi, 2 septembrie 2010

Farame - II

"Absurd!" am exclamat soptit dupa ce sunetul pasilor lui s-a indepartat. Intr-adevar, absurd. Dadeam voie unui om sa ma puna la pamant cu 4 cuvinte. "Nu gandi prea mult". Am ridicat mana si am lipit-o de geamul rece, lasand o amprenta de caldura de jur imprejur. Picaturi cat gamalia de ac au inceput sa se formeze aproape imediat, patinand usor pe sticla. Cum puteam sa nu gandesc prea mult? As fi vrut o solutie. Dar si faptul ca ma gandeam la cum anume sa nu gandesc prea mult facea lucrurile mai complicate. Am stat un moment privind in gol, studiind ulterior senzatia. Nu paream sa ma gandesc la nimic. Deci asta trebuia sa fac? De acum in colo sa privesc in gol? Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri.

Soarele inca nu rasarise cand m-am trezit brusc din somn. Nu stiam motivul trezirii. Nu visasem nimic si era perfect liniste. Doar am deschis ochii. Camera arata ca de obicei. Peretii portocaliu palid, dulapul ravasit si lasat cu usile deschise, ferestrele mari dand spre bulevard, parchetul lucios pe care alunecam de fiecare data cand purtam sosete de lana. Dar era cald, foarte cald. Am deschis fereastra din mijloc cat mai larg si am lasat aerul moale sa intre. Mereu imi placuse mirosul acela de dimineata devreme. Necontaminat de mancarurile vecinilor, oamenii grabiti si uneori trasnpirati de pe trotuare, de fumul masinilor ducand fiinte in toate colturile orasului. Parea nou si ma revigora. Am simtit imediat ca oricat as fi incercat nu mai puteam adormi. Ceasul desteptator arata 4:45AM. Era al naibii de devreme. Dar de cand locuiam singura, nu imi mai faceam griji pentru ora la care ma trezeam sau culcam. Mi-am luat scaunul din coltul camerei si m-am asezat in fata ferestrei. Liniste. Dupa o vreme, intr-un apartament de vizavi s-a aprins lumina. Zgomotele unei treziri neplacute dar obligatorii razbateau prin liniste pana la mine. Articulatii trosnind, o patura aruncata ghem pe jos, lumina aprinsa in baie, apa lovind masca de oboseala a unui om. Incet, dar sigur, ferestrele au inceput sa se aprinda pe rand, pana cand ramasera in intuneric numai cateva -probabil oameni ce nu isi incepusera inca viata, ca si mine. Orasul isi incepea munca zilnica iar pulsul sau se auzea din ce in ce mai tare. Am lasat geamul deschis si m-am ridicat. Mi-am amintit sa "nu gandesc prea mult", pentru orice eventualitate.

Ce poti face pe strada la 6:30 dimineata? Mergeam incet, cu mainile in buzunare, in timp ce multimea frenetica se lovea de mine, incercand sa ajunga la munca, unii cerandu-si scuze, altii privindu-ma nervosi, si altii injurand. Nu stiam unde ma duc sau daca aveam macar de gand sa stiu in urmatoarele 15 minute. Doar mergeam. Urmam sfatul lui. Trezirea spontana si inexplicabila din acea dimineata mi-a aratat ca puteam sa fac asta. Nu era de fapt atat de greu. Ma si uitam in gol destul de des, ceea ce ajuta. Nu era insa tocmai bine pentru cei care treceau pe langa mine. Nu vedeam cu adevarat pe unde merg. Decizii spontane. Da, solutia.
Nu vorbisem cu el de doua zile (sau se facusera trei?). In ziua in care mi-a spus cele patru cuvinte, a avut grija sa lase usa descuiata la intrare si sa nu fie in camera cand am plecat. Era frustrant cat de usor vedea exact care trebuia sa ii fie urmatorul pas, urmatoarea miscare. Eu nu as fi putut face asta, oricat de mult sau putin as fi gandit. Am iesit pe usa, am auzit-o cheia in broasca in urma mea, nu l-am cautat, nu m-a cautat. Inca nu stiam sigur daca ma deranja sau nu. Dar acum nu mai stiam nimic sigur. "Nu gandi prea mult" .

0 comentarii: